|
|
|
|
|
CRITICĂ DE FILM
|
|---|---|
|
Lucian Pintilie
Reconstituirea Realizat în alb/negru, Reconstituirea
(1969), după povestirea lui Horia Pătraşcu,
cu premiera în ziua de 5 ianuarie 1970, la Bucureşti, a fost interzis după numai trei zile de
spectacole. Este primul film, ca operă de artă, care în ton ironic,
maliţios, cinic, ne introduce în infernul românesc, moral şi
spiritual, în labirintul băşcăliei, variantă specific
românească şi degradată a spiritului balcanic. Pretextul fiind
reconstituirea în scopuri ipocrit educative a unui delict minor de către
procuratură, miliţie, cu sprijinul unei echipe de cineaşti,
Lucian Pintilie propune, în fond, o incursiune în
subconştientul românesc colectiv, pe care o realizează cu
acelaşi simţ al concretului, al notaţiei minuţioase, al
personajelor, al confruntărilor afective, comportamentale, de mentalitate.
Astfel, întreg procesul reconstituirii, într-o ambianţă de
băşcălie, de neseriozitate, te tembelism, se transformă, printr-o
seducţie nefastă din străfundurile firii, într-un fapt
monstruos, într-o crimă. Cei doi prieteni, Vuică
şi Ripu cele mai inspirate partituri
actoriceşti ale lui George Mihăiţă
şi Vladimir Găitan sugerează fraţii biblici Cain şi Abel. Finalul, admirabil,
cu acei anonimi veniţi duminica să se recreeze la un meci de fotbal,
la consumul unei sticle cu bere şi al unei sărăcăcioase
gustări, începând să înţeleagă că cel ucis, aparent
din eroare, simbolizează pieirea unor valori puritatea, naivitatea,
generozitatea lor, a noastră, au aspectul unui cor de tragedie
antică. Construit ca un reportaj, ca un film documentar, ca un
film-anchetă, ca un film-dosar de existenţă, ca un film-fapt de
cronică, Reconstituirea, prin
valoarea lui estetică, este o epopee, o frescă a infernului moral
şi spiritual românesc. Un film cu o densă suprapunere de straturi, cu
multiple sensuri şi semnificaţii filosofice. Sub alt aspect, acest
film sugerează un ceremonial de pregătire şi de înfăptuire
a unei acţiuni abominabile, o crimă faţă de aproapele
nostru, faţă de noi înşine, un ceremonial urzit în
subconştientul colectiv şi finalizat ca o scuză sub forma unui
accident, a unei erori. Filmul are şi un ascuns aer mioritic, dacă
acceptăm că Mioriţa
are şi o încărcătură semantică negativă. Sunt de
reţinut şi interpretările de excepţie ale celorlalţi
actori: George Constantin, Emil Botta,
Ernest Maftei, Ileana Popovici,
Ştefan Moisescu cele mai valoroase din întreaga lor carieră
cinematografică. Filmul a fost redifuzat de-abia
în 1990. Creat într-o stare de libertate interioară, Reconstituirea, ca şi piesa Revizorul, este un act de conştiinţă. Dar filmul
este remarcabil şi prin limbajul aluziv, insinuant. Intervenţia
miliţianului, în momentul reconstituirii scenei violente de la bar, este o
aluzie persiflantă la esenţa realismului socialist: Ai spart
păharul, spargi păharul. Ai spart sifonul, spargi sifonul. Să
fie ca-n viaţă. Să faceţi cum spunem noi. |
|